Sari la conținut

Tradiții și obiceuri

Obiceiuri – credinţe – superstiţii

Dacă faptele oamenilor pot fi surprinse şi analizate pînă în cele mai mici amănunte, nu tot aşa se întîmplă cu partea care priveşte sufletul omului.
Latura cea mai delicată este desigur trăirea intimă a omului care se manifestă în obiceiuri, credinţe şi superstiţii. Aceste manifestări le întîlnim exprimate prin unele practici, prin cîntece melodice, prin hăuliri, prin jocuri, prin bocete, prin descîntece, prin vrăjuri, etc., toate prilejuite de bucurii, de împliniri, de dor şi dragoste, de necazuri şi dureri cu supărări. Aşa, o împrejurare stîrneşte în sufletul omului manifestări sociale, sau manifestări spirituale, ori morale, ori manifestări legate de munca cîmpului, ori manifestări legate de anotimpuri şi natură, etc., unde dragostea împlinită şi neîmplinită, naşterea, cununia, moartea îşi au locul lor deosebit. Viaţa şi moartea, lupta din viaţă cu puterile naturii pentru existenţă, pentru perpetuarea omului, pentru conservarea speciei umane, toate se reflectă viguros în manifestările omului ca: obiceiuri, credinţe şi chiar superstiţii.
Începînd cu prima zi a anului şi sfîrşind cu ultima, omul din cuprinsul cercetat, nu încetează practica, atît în cursul vremurilor trecute, cît şi în zilele noastre, obiceiurilor, credinţelor şi al superstiţiilor.
Acestea (obiceiurile, credinţele şi superstiţiile), în cursul vremurilor evoluează şi ele, unele se pierd, altele le iau locul, unele capătă noi sensuri, din altele nasc chiar discipline ştiinţifice – paradoxal, nu ?! Totuşi, fapt e că din practicile empirice de lecuire cu buruiene şi „sugestii” magice se ajunge şi la medicină … Unele naive şi mângâitoare practici care întreţin vigoarea spiritului uman. Animale ca pisica, câinele, bufniţa, cucul, şarpele, găina neagră, porcul, etc., fiecare îşi are rolul său în credinţe, obiceiuri şi superstiţii. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre plante. Câtă osteneală se depune uneori pentru a afla un „trifoi” cu patru foi care, să aducă noroc aceluia care îl va afla, sau alte asemenea practici fie şi cu . „smulgerea” petalelor de la o floare . cu . „mă iubeşte”, „nu mă iubeşte”, „mă iubeşte”, „nu mă iubeşte” . Chiar urarea de: „noroc” are şi iz de credinţă, după cum şi de: „obicei” (ca la noi, vezi bine) ca şi superstiţie. Iată dar, un simplu „hai noroc” îşi are locul în toate cele trei (obicei, credinţă, superstiţie).
Astfel, despre seara ajunului de „An Nou”, eleva Stratica L. ne spune: „După obiceiurile şi datinele strămoşilor noştri, în ajunul Anului Nou şi Sfîntul Vasile, la noi la Cândeşti, sînt felurite obiceiuri şi voi înfăţişa doar o parte din acestea:
Copiii, cîte unul, cîte doi şi uneori mai mulţi, în general, băieţi mai cu seamă, înarmaţi cu un clopoţel ca şi cu alte instrumente, cum ar fi fluierul, cobza, capra, căluţul, „buhaiul”, ursul, baba, moşneagul, ţiganul şi te miri ce mai născocesc – fiindcă, să mai spun că ajunul Anului Nou este şi seara tuturor născocirilor, nici nu-ţi trece prin cap peste ce poţi da – umblă pe la ferestrele gospodarilor şi „ură”.
Trebuie să mai notez că, aceste urături, două nu-s la fel. Toate-s nişte variante pe aceleaşi teme: „Ahou! Ahou! De Anul Nou şi la mulţi ani!”.
Deosebit de copiii mici şi flăcăiandri singuratici ori în doi, trei pînă la patru, pe sat, se formează o aşa numită bandă mare alcătuită din flăcăi tineri şi chiar tineri însuraţi mai proaspeţi. „Banda” e condusă de „calfe” care, de obicei, sînt şi urători şi „casieri” îmbrăcaţi în haine obişnuite şi înzestraţi cu clopoţei, zurgălăi şi chiar talănci, ceilalţi sînt mascaţi în: ţiganul care bate într-un fier cu ciocanul, ţiganca care „ghiceşte” în ghioc partea şi norocul cuiva, baba care poartă o căldare spartă ce face zgomot, cu furca la brîu şi nu fără „gheb” în spinare, unul dintre mascaţi poartă de lanţ ursul care mornîie, alt mascat joacă capra (căpriţa, cum o mai desmiardă în strigăturile sale: „hai, căpriţă .! Hai căpriţa mea .! Draga mea . căpriţă că eu ţi-oi da . hai căpriţă . draga mea .”), desigur, nici căpriţa nu se lasă prea mult rugată, ci mereu îi tot răspunde tot jucînd cu un behăit. Capra-i îmbrăcată cu o „prostire” (cearşaf) albă, alţi mascaţi în ofiţeri călare pe „căiuţi” îşi joacă căiuţii ce nechează aprig şi deasemeni cu strigături în versuri: „Di! Căluţul tatii .” Atît capra cît şi căiuţii sînt împodobiţi cu hîrtie colorată, predominant culori vii, mai ales nu lipseşte culoarea roşie, galbenă, albastră, argintie, aurie. Băieţii sînt îmbrăcaţi în alb cu cămăşi lungi şi pantaloni, încinşi cu brîie, pe cap poartă şăpci cu margine roşie şi împodobite cu diferite pene pe margine, faţa le este mascată, au favoriţi şi mustăţi, obrajii îi au îmbujoraţi în roşu.
Băieţii cîntă din fluiere şi cimpoaie, unul poartă „buhaiul” şi, trăgîndu-l de coadă, acesta „rage”. Nu lipseşte muzica, de obicei, cu instrumente de suflat, cîntă tare, „ofiţerii” dau comanda din şuerători şi întreaga desfăşurare ca „petrecere” are loc în ograda omului şi fiecare din „bandă” îşi cunoaşte bine „rolul” său, cu toţii împreună, în acelaşi timp îşi împlinesc rolurile atît timp cît ţine „urătura”.
„Urătura” terminată şi la ultimul „Ahou!” spus de urători, ca la un semnal dat, toată lumea încetează, se face linişte, se aude doar vocea gazdei, care făcînd „plata”, mulţumeşte pentru marea cinste ce i-a fost făcută casei sale din partea „bandei” de a nu-i înconjura casa sa şi, cu: „Să trăiţi băieţi şi să veniţi şi la anul!”, „banda” trece la casa următoare, unde se repetă „urătura” ca şi întregul joc, care este programat pentru fiecare casă din sat. Toată noaptea se continuă pînă la terminare. Nu rămîne nici o casă „neurată”.
A doua zi, adică de An Nou, copiii umblă din casă în casă cu boabe de grîu sau alte seminţe cu „semănatul”. Acestora li se oferă mere, nuci, zahăr, colaci, plăcinte şi bani mărunţi”.
Desigur, „banda” descrisă sumar, nu este una singură pe sat şi nu se aseamănă una cu alta. Aici întîlnim tot felul de fantezii. Iar, în ce priveşte semnificaţiile tuturor acestor personagii creiate, poate forma un izbutit studiu independent de lucrarea monografică de faţă. Aici se vor afla „personagii” cu implicaţii mitologice ca şi altele putînd fi aliniate în genericul titlu al acestui capitol: „Obiceiuri – credinţe – superstiţii”!
Dar, să continuăm. Din multele variante de „urături”, pentru lucrarea de faţă ne vom opri la versiunea comunicată de eleva Veronica Ci. Nu este o alegere pentru că „comunicarea” ar aduce ceva deosebit, ci ne-am oprit la aceasta la întîmplare şi nu la alegere:

„Urătură” (Pluguşorul)

Ahou! Ahou!
Ci s-a dus la Ilie Ţiganul
Mai an bădica Traian
Care ştie a bate bine cu ciocanul
Ş-a-ncălecat pe-un cal,
Să facă seceri mari
Un cal învăţat
Pentru fete mari
Cu şeaua de aur
Să facă secerile mici
Cu nume de graur
Pentru cei voinici
Cu frîu de mătase
Fetele secerau
Cît viţa de groasă
Babele legau,
Peste mări s-a aruncat
Mari harabale încărcau
Peste cîmpuri s-a lăsat
S-au încărcat 14 care domneşti
Să aleagă un loc curat
S-au dus la moară la Ibăneşti,
De arat şi semănat
Cînd s-au întors
Cu grîu mărunt de vară
Au făcut colac mare şi frumos
Dee Domnul să răsară
Şi-au tăiat în trei
În spic cît vrabia
Şi-au dat lui Andrei,
În bob cît mazărea
Şi-au tăiat în patru
În pai cît trestia
Şi-au dat celor de departe.
Şi-apoi cînd s-a înturnat
Întoarceţi băieţi boii hăisa în loc
Pe-acasă n-a mai dat
Să răsară busuioc !

Ahou !”

Dacă „urăturile” (pluguşorul) pot fi întîlnite în cele mai diverse variante şi cu cele mai diverse teme, nu acelaşi lucru se poate spune despre „semănătorii” de-a doua zi. Aici, în special

micuţii – oameni în devenire – intrînd în casă şi scoţîndu-şi din buzunare ori trăistuţa de la gît „sămînţa” şi împrăştiind-o prin casă „urează”:
„ca merii, ca perii, ca-n mijlocul verii, ca toamna cea bogată să fie casa îndestulată, la anul şi la mulţi ani!!”. Se mai spune şi ceva cu: „… tare ca piatra … iute ca oţelul … „, în general, prea multe variante nu-s de întîlnit.
Nu-i fără interes de amintit că în noaptea de ajun de An Nou se veghează, ca toată lumea să fie şi trează întreg anul. Unii veghează pîlpîirile „comorilor”, despre care legendele spun că dau flacără roşietică acolo unde se află comoara.
Urmează 5 ianuarie, ajunul „Iordanului” cînd sînt pregătite bucate de post: grîu fiert, găluşte (sarmale), bob fiert, pierje fierte, colaci împletiţi, plăcinte. Masa din casă este gătită într-un anume fel. Mai întîi se aşterne pe masă un strat subţire de fîn peste care, se presară grăunţe de grîu, secară, orz, ovăz, popuşoi, sămînţă de cînepă şi-apoi se aşterne faţa de masă peste masă şi apoi se pun farfurii (pe vremuri străchini de lut ars) fiecare conţinînd felul său de bucate notate mai sus cărora li se mai adaugă farfurii cu mere, nuci, chiseliţă cu zahăr cubic, un borcan în care stă o lumînare mare împodobită cu busuioc. Altădată, în loc de borcan era o „coşiţă” anume pentru apă din lemn de brad. La fel sînt aranjate laviţele ori scaunele cu fîn şi grăunţe peste care se aştern macate ţesute în casă. Astfel gătită casa aşteaptă vizita preotului, care vine însoţit de cîntăreţ (dascăl), palamar, copii, care prin strigătul lor de: „kiralăisea” vestesc venirea preotului la „bobotează”.
Primirea preotului se face cu un anumit ceremonial. Gazda casei aprinde lumînarea mare şi cu ea aprinsă, ferind flacăra de bătaia vîntului, să nu se stingă, iese întru întîmpinarea preotului, care vine îmbrăcat în patrafir peste reverendă, avînd într-o mînă un pămătuf de busuioc pe care-l moaie în cofa cu apă sfinţită, pe care o poartă palamarul şi, binecuvîntînd casa şi pe cei din casă, vesteşte Botezul Domnului, stropeşte cu apa sfinţită casa, pe cei din casă şi binecuvîntează bucatele de pe masă.
Obiceiul este ca peste crucea din mîna preotului gazda să petreacă un fuior frumos pieptănat şi legat la un capăt cu meşteşug, semn de hărnicie, pricepere şi belşug pentru care aduce mulţumiri.
La sfîrşitul vizitei preotului, gazda cu lumînarea în mînă aprinsă iese în faţa preotului şi îl conduce cu lumînarea aprinsă pînă în pragul casei vecinului, unde, vecinul şi el la rîndul lui, iese întru întîmpinarea celor ce vin, deasemeni, cu lumînarea aprinsă luîndu-şi vestitorii botezului în primire.
De obicei, cei din casă, pînă la vizita preotului ajunează şi numai după plecarea vizitatorilor, întreaga familie stă la masă.
A doua zi, de Iordan, gazda casei şi familia sa au a merge la biserică cu lumînarea cea mare, coşiţa sau borcanul (cană mare pentru apă) cu pămătuful de busuioc, cu iască, chiar şi tămîie. La terminarea serviciului religios, după sfinţirea apei şi de obicei a crucii din gheaţă, oamenii iau apă, aprind lumînările, iasca şi venind spre casele lor (mai în vechime, azi s-a mai pierdut din acest obicei) strigă în cor: „Kiralăisa”. Ajunşi acasă, omul cu lumînarea poposeşte mai întîi la grajd, afumă cu iască şi lumînarea aprinsă vitele din grajd, face cu lumînarea aprinsă semnul crucii pîrlind cu flacăra lumînării grinda grajdului în semn de cruce şi apoi şi grinda casei, stropeşte peste tot cu apă sfinţită, bea şi familia din această apă, după acest ceremonial, familia s-aşază la masă unde, de astă dată bucatele sînt altele decît cele din ajun, adică, bucatelor din ajun li se mai adaugă răcituri şi bucate pregătite pentru zile de „frupt”. Cît ţine masa, lumînarea arde aşa cum a fost adusă de la biserică.
Mai trebuie notat că des-de-dimineaţă, înainte de a fi venit în casă cineva străin de casă, se aducea ca musafir, un prim musafir al casei şi al familiei, o vită din grajd, căreia membrii familiei îi ofereau mîncare din mînă. După această vizită „musafirul” era condus cu alai de familie, mai ales de cei mici, pînă în grajd. Parte de această „musafirie” o avea vaca, calul (dacă bineînţeles se întîmpla să fie prezent în grajd), oaia sau chiar scroafa, ori purcei (de se aflau). Aceştia erau mîngîiaţi cu mult drag de mîini şi degetuţe plăpînde ale micilor din familie, cu multă bucurie, de-a-dreptul, li se putea citi fericirea în ochii lor.
In timpul acestor zile de praznic şi sărbătoare, au loc în sat jocuri şi petreceri, unde tinerii au prilejul să se vadă, să se cunoască, să se împrietenească, să-şi comunice informaţii şi păreri, să se distreze, să se îndrăgostească şi să-şi urzească planuri de viitor.
Acelaşi rol îl au şi întîlnirile de la prăznuirile de onomastice de Iordan şi Sfîntul Ioan de la 7 ianuarie. Odată trecută şi ziua Sf. Ioan, se încheie şi sărbătorile cînd, acel fîn despre care am spus că se aşterne pe masă şi scaune, se strînge binişor şi se oferă spre mîncare pentru animalele din grajdul omului.
De aici înainte, încep „cîşlegile” (carnavalul) pînă la postul Paştelui. In acest timp au loc nunţi, se întemeiază noi familii. Ceea ce este notabil, este abţinerea gospodinelor de a face spălătură mare de rufe, pe timp de două săptămîni de la Iordan, cu motivaţia cî apele sînt sfinţite şi nu se cade a le spurca. (Dacă aruncăm o privire asupra universului din zilele noastre cînd se ridică problema tot mai pregnant cu „poluarea apelor” descoperim semnificaţia acestei „morale” al acestui obicei şi credinţă, ori superstiţie – poate toate la un loc – ne punem întrebarea: – De unde vine ideea „apelor sfinţite” şi mai ales „ . să nu fie spurcate” .?! –
N.N.).
Inainte de Paşti, cu şapte săptămîni începe postul Paştelui mai întîi, cu o săptămînă pentru „lăsat de carne”, iar apoi, o săptămînă „lăsat de brînză”, după care apoi, începe postul mare, cu săptămîna ultimă de dinaintea Paştelui denumită „mare”. In timpul postului nu se fac nunţi, petreceri, jocuri în sat şi se observă strict respectarea postului în ce priveşte mîncarea ca şi alte activităţi cu respectarea sobrietăţii şi evlaviei.
Intre timp, spre primăvară, în martie, vine ziua Sf. Alexei omul lui Dumnezeu, sărbătoarea vestind venirea mugurilor de primăvară, cînd se face curăţenie prin ogrăzi, se mătură şi se strînge gunoiul rămas după topirea zăpezilor şi se dă foc acestuia. Credinţa este că Alexei aduce muguri de primăvară. Focul se face pentru a fugări şerpii de lîngă casa omului şi a aduce purificarea prin ardere.
De ziua de 2 februarie este legată credinţa care spune că „ursul iese din vizuina sa şi deşi vede umbra sa, nu se mai întoarce în vizuină, de unde nu, revine în vizuină unde mai stă încă şase săptămîni”. Aici este vorba de razele solare şi credinţa că în ziua de 2 februarie fiind însorită primăvara nu mai întîrzie, de unde nu, vom mai avea de a face cu zilele de iarnă.
De la 1 la 12 martie sînt zilele babei cu cele 12 cojoace pe care şi le dezbracă în fiecare zi cîte unul, cu acele zile cu timp schimbător.
Sînt de notat zilele de 25 martie „Buna Vestire”, la 9 martie „cei 40 de mucenici”, „Duminica Floriilor”, „Joia Mare”, „Vinerea Mare” cu obiceiuri ca acele că se mănîncă peşte, se fac „mucenici”, se ciocnesc „40 de păhăruţe”, se împodobesc casele cu salcie îmbobocită „cu mîţişori”, se ajunează (post total o zi întreagă), se duce o viaţă cît mai sobră, în sfîrşit se pregăteşte omul şi prin „spovedanie” şi „împărtăşanie” sufleteşte şi trupeşte să primească „Invierea”.
La 23 aprilie, sfîntul Gheorghe este primit cu obiceiul de a pune „brazde” la poarta şi la uşa de intrare în casă, brazde de iarbă în care se înfing crengi de salcie verde. Tot de sf. Gheorghe este obiceiul de a se urzica, mai cu seamă fetele.
Sărbătorile Paştelui vin cu sumedenie de obiceiuri împletite cu manifestări religioase. Cu două zile înainte de Paşti, încep pregătirile, cu osebire coptul de pască, cozonaci (acestea, cu multă migală şi iscusinţă neîntrecută în forme foarte variate), gătitul bucatelor, vopsitul ouălor, grijitul şi primenitul din casă, toată lumea se pregăteşte şi aşteaptă un eveniment important din viaţa lor: „grijania trupească ca şi sufletească”!
Pentru ziua I-a de Paşti, fiecare familie îşi pregăteşte „coşu” cu tot felul de bunătăţi, măestrit împodobit, de unde nu lipseşte mai nimic din cîte produce omul şi de cîte se foloseşte pentru hrana sa, şi astfel împodobit acest „coş” prevăzut şi cu o lumînare mare, este adus la biserică. Sătenii se aşază pe două rînduri, coş lîngă coş, om lîngă om, aceste două rînduri, faţă în faţă cu distanţa dintre ele de 3-4 metri, şi, cînd totul este pavazat, oamenii îmbrăcaţi de sărbătoare, coşurile faţă în faţă cu lumînările aprinse, toate, după isprăvirea slujbei de înviere de Paşti, în revărsat de zori de zi de primăvară şi dacă-i şi timp prielnic, şi acest ceremonial are loc în ograda bisericii sub cerul liber cu bolta înstelată, prezintă un tablou de neuitat pentru
oricine care a participat la un asemenea moment. E sublim şi înălţător. Întreaga suflare participă şi inima vibrează şi se înalţă.
Aceste bunătăţi expuse primesc binecuvîntarea cerului, sînt stropite cu pămătuful de busuioc dintr-un capăt la altul, fiecare în parte şi „cadelniţate” cu tămîie fumegîndă de preotul îmbrăcat în odăjdii, aşa cum se cuvine momentului, binecuvîntînd în rugăciunile sale toate şi pe toţi . !
„Coşul” este apoi adus acasă şi familia se înfruptă din aceste bunătăţi cîteva zile în şir cu pască, cozonaci, ouă roşii ca şi alte bunătăţi sfinţite.
În casă, în ziua de Paşti, dimineaţa, toată lumea se spală avînd în apa din care se spală oul „închestrit” şi banul, fie un galben de aur, fie un ban de argint. Fiecare lucru îşi are semnificaţia sa.
Prima zi de Paşti, după amiază, este rezervată cultului morţilor. Îndată după masă, mic cu mare, se adună în cimitirul satului unde petrec cîteva ore povestind, unii depănîndu-şi amintirile, despre care şi din care se trage, care şi ce neamuri mai are, care şi pe unde mai este, se „ciocnesc” ouă, copiii se joacă.
A doua zi, este obiceiul „scăldatul fetelor” şi nu rare ori intră la rînd şi tinerele neveste. Au loc multe glume. Fetelor li se toarnă apă pe cap, cîteodată, mai în glumă, mai în serios, cîte o căldare de apă fie de la izvorul care curge, fie de la fîntînă. Pentru treaba asta, fetele fac un fel de „plată”, oferă băieţilor, care le „scaldă” ouă roşi, încondeiate frumos, cozonaci, pască şi chiar băutură. Se face mare haz la acest „scăldat”.
În a treia zi, la horă, fetele trebuiau să depună într-un mare vas din mijlocul horei, anume pus acolo, ouă încondeiate frumos. Acestea serveau „băitanilor” de la horă ca hrană la veselia ce urma, unde nu lipseau nici fetele şi cu toţi ai lor.
La o săptămînă după Paşti, anume, în prima zi de luni, Teodor V. ne spune despre obiceiul „şoricăritul”:
„Şoricăria” este un vechi obicei din moşi-strămoşi păstrat şi în zilele noastre. În prima zi de luni după Paşti, femeile mai cu seamă, iau băutură, ouă, pască, cozonaci, slănină, usturoi, etc. – ce-a mai rămas de la Paşti – şi merg în cîmp departe de casele lor. Aici, în jur de 15 femei, s-aşază în cerc şi se „cinstesc”, spun diferite glume şi că şoarecii să se ducă de la casele lor, de la gospodăriile lor şi să rămînă în cîmp.
Această reuniune are loc după masă şi durează cîteva ore în aer liber. La terminare, femeile scutură firmiturile şi resturile de mîncare, pe care, le lasă şoarecilor şi se întorc acasă”.
La 40 de zile, fiind înălţarea Domnului, totdeauna s-a sărbătorit şi ziua eroilor, se fac pregătiri ca de Paşti, cu ouă încondeiate, pască şi cozonaci. De la Paşti şi pînă la înălţare oamenii se salută cu: „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!” iar în ziua „înălţării” salutul este: „Hristos s-a înălţat!” şi „Adevărat a înălţat!”
La 50 de zile de la Paşti vine „Dumineca Rusaliilor” cu un obicei de a împodobi casele cu crengi de tei verde şi înflorit.
Ziua de 24 iunie „Sînzîienile”, este ziua cînd se culeg flori de diferite plante pentru leacuri. Într-adevăr, este toiul florilor despre a căror putere de tămăduire, mai ales femeile bătrîne şi cu multă experienţă, cunosc multe taine.
Înainte de sfinţii Petru şi Pavel (29 şi 30 iunie), lumea din cuprinsul cercetat, mai cu seamă, în vremuri trecute, ţinea post de două săptămîni, după care apoi, intrăm în plină vară, cînd începe culesul de-a-binelea al roadelor cîmpului.
În Cândeşti 2, la sf. Ilie (20 iulie) şi Cândeşti 1, la sf. Dumitru (26 octombrie), oamenii îşi prăznuiesc „hramul”, care este un prilej de reuniuni de rubedenii împrăştiate prin alte localităţi, prieteni, cunoscuţi de pretutindeni, cu un cortegiu de manifestări sărbătoreşti, cu „cinstiri” de fel de fel de băuturi ce predispun la bună dispoziţie şi la veselie mare, cu mese copioase de bunătăţi care mai de care fără cusur. Pentru aceste zile, oamenii se pregătesc cu mare grijă şi seriozitate, cu cheltuieli şi osteneală pentru aşi primi musafirii pe care îi aşteaptă un an de zile. Fiecare casă este grijită, gospodinele se întrec prin a-şi arăta iscusinţa lor în ce priveşte gătitul bucatelor, cusăturile, ţeseturile şi împodobitul casei. În sat se face horă şi aici vin din toate satele înconjurătoare care, toate, la rîndul lor, primesc şi ele musafiri la anumite zile din an. Se
întîlnesc oameni din toate părţile, se veselesc, leagă prietenii, cunosc şi ei lume, încheagă uneori căsnicii şi încuscriri, şi au bucuria că trăiesc. Acest „hram” ţine două zile şi chiar trei zile.
A doua zi după sf. Ilie, lumea din cuprinsul cercetat, ţine şi respectă această zi pentru ca să fie ferită de grindină, de foc, de fulgere. Acestei zile, i se mai spune şi „Ilie Pălie”. In trecut, această zi era ţinută cu străşnicie, ca sărbătoare. Desigur, o reminiscenţă din vremuri imemorabile înainte de încreştinare şi adaptare şi pentru noua religie, tocmai pe aici, unde trăsnetul, focul, piatra (ghiaţa) şi tunetul sînt foarte frecvente în luna iulie şi aproximativ vremea cînd se prăznuieşte ziua prorocului Ilie.
Al treilea post de peste an pe care-l ţin oamenii, este postul sf. Maria (15 august) şi ţine două săptămîni.
La 14 septembrie, oamenii ţin „ziua crucii” cînd, nimic din roadele pămîntului care are asemănarea crucii nu este de mîncat, se ţine şi post cu rugăciuni.
Apoi, fiecare sărbătoare îşi are consemnele ei pentru săteni. Dar, pe lîngă Arhanghelii Mihail şi Gavril, sf. Paraschiva, sf. Dumitru, sf. Nicolae, sf. Andrei (30 noiembrie) aduce o notă deosebită. Cîmpul este deja dezvelit de verdeaţă şi mantia roadelor sale, ce trebuia făcut pentru viitoarele roade ale anului următor (semănatul de grîu şi secară), s-a terminat, omul, pe lîngă casă, aşteaptă iarna, femeile în case la treburile lor: torsul, scărmănatul, ţesutul ca şi alte lucrări de pregătire, mai ales pentru fete şi „băitanii” candidaţi la măritiş şi însurătoare. Postul Crăciunului este precum iarna pentru ogorul însămînţat cu grîu de toamnă „pat de germenaţie”, întocmai aşa, pentru băieţi şi fete, aşa se face că sf. Andrei vine cu foarte multe vrăjuri.

1. – „In cinci farfurii (mai înainte vreme, străchini de lut ars) se pun obiecte cum urmează: în prima, un pieptene; în a doua, o perie; în a treia, o floare a miresei; în a patra, un pahar; şi, în a cincea, o oglindă. Apoi, acestea (farfuriile) sînt aşezate pe masă la rînd. Fata care nădăjduieşte să se mărite în „cîşlegile” care vor veni, este legată la ochi cu o năframă ori batistă, apoi, aşa legată la ochi vine să-şi aleagă una dintre cele cinci farfurii. Dacă va atinge farfuria cu pieptene, bărbatul ursit va fi sărac; de va atinge farfuria cu perie, viitorul bărbat va fi cam bătrîn; de va atinge floarea miresei, curînd va fi mireasă; farfuria cu paharul atinsă, viitorul bărbat va fi beţiv; şi, în sfîrşit, de va atinge farfuria cu oglinda, fata va avea parte de un bărbat frumos.”
2. – „Fata care îşi are gîndul la măritiş pentru anul care vine, îşi leagă o gheată de-a sa cu un şnur şi-o aruncă peste acoperişul casei de trei ori. Incotro va fi orientată gura încălţării căzute din azvîrlitură, într-acolo îi va fi partea; dacă gheata căzută la pămînt rămîne cu gura în jos, fata va muri; iar dacă gheata în cădere va rămîne în sus, înseamnă că fata va mai aştepta încă un an.”
3. – „In seara de ajun spre sf. Andrei, la miezul nopţii, fata care are nădejde că se va mărita, merge într-o cameră unde nu-i nimeni şi avînd două lumînări aprinse de-o-parte şi de alta cîte una, în faţa unei oglinzi, va privi în oglindă fiind cu gîndul la trei băieţi, spre care i se îndreaptă speranţele ei de viitor, şi, acel dintre cei trei care i se va arăta în oglindă, acela-i îi este partea.”
„Tot astfel, adică noaptea, la miezul nopţii, fata priveşte „oglinda” apei în fîntînă, unde, deasemeni, urmează să-l vadă pe „cel ursit” să-i fie bărbat.”
4. – „Se pune o funie sau o punte de scîndură peste părău, noaptea, pe cine-l va visa fata că
trece peste părău, acela-i va fi partea”.

In continuare, alte cîteva încercări de a-şi „ghici soarta şi norocul” al fetelor în seara spre sf. Andrei:

1. – „In seara spre Sf. Andrei (pentru că de obicei toate aceste vrăji se fac seara), fetele fac colţunaşi (chiroşte). Inlăuntrul acestor colţunaşi introduc bileţele pe care sînt scrise numele băitanilor la care se gîndesc şi, fierbînd, care dintre colţunaşi va ieşi primul la suprafaţa apei, se va desface şi citi bileţelul, flăcăul al cărui nume stă scris pe acesta îi va fi partea fetei.”
2. – „Seara, înainte de Sf. Andrei, se ung porţile, uşile şi geamurile cu usturoi, asta pentru a nu intra strigoii.”
3. – „Fata mare este legată la ochi şi-apoi condusă de-o altă fată în ocolul cu oi unde este şi berbec. Dacă fata legată la ochi va pune mîna pe berbec, ea se va mărita în iarna aceia, iar, dacă va pune mîna pe oaie, atunci, va mai aştepta un an sau chiar mai mult”.
4. – „Fata mare legată la ochi este condusă la un gard şi va număra 9 stîlpi de gard, al nouălea, de va fi drept, înalt, fără noduri, fără să aibă vre-un defect, atunci, bărbatul ei va fi un om frumos, înalt, drept. Dacă stîlpul respectiv va avea defecte, dacă va fi strîmb, cu noduri, atunci, bărbatul îi va fi urît, şchiop şi cu alte defecte. Dacă stîlpul va fi înădit, fata va avea parte de doi bărbaţi în viaţă.”

Aşa cum în fiecare primăvară fiecărui an este obiceiul să fie rînduite oile la stînă cu ciobani cum şi cu rînduiala oamenilor de a-şi primi laptele şi face caş la stînă, cum este rînduiala şi obiceiul ca de sf. Paraschiva, stîna să-şi înceteze activitatea, tot aşa de „Ignat” este ziua tăierii porcului pentru Crăciun. Obiceiul este legat de unele datini cum ar fi „pomana porcului” care, de obicei, mîngîie şi bucură pe acei dintre semeni care, n-au avut putere, ori chiar pricepere, să-şi aibă pentru Crăciun porc tăiat. De multe ori, printre cei de se bucură de „pomana porcului” sînt şi familiile cu mai mulţi copii.
Şi, îndată după „Ignat” vine şi Ajunul Crăciunului, care este întîmpinat cu pregătiri deosebite. Mai întîi că, aşa cum s-a pomenit atunci cînd a fost vorba de Ajunul Bobotezei, în vederea vizitei preotului, de astă dată cu „icoana naşterii” îmbrăcat cu patrafir, însoţit de cantor şi copii, care vestesc strigînd în cor: „Ni-ho-ho!!”. În acelaşi fel se gătesc bucatele de post ca: bob fiert, grîu fiert, pierjă uscate fierte, găluşte (sarmale) şi care se pun pe masă în farfurii alături de colacii împletiţi, plăcinte, mere, nuci, bucăţi de zahăr. Deasemeni, masa gătită mai întîi cu un strat subţire de fîn, peste acesta presărat cu grăunţe de cereale, acoperite de faţa de masă, la fel şi scaunele pregătite pentru musafirii deosebiţi.

Preotul vesteşte „Naşterea” prin cîntarea sa, binecuvîntează casa şi pe cei din casă, binecuvîntă bucatele de pe masă drept pentru care gazda oferă după pofta inimii şi puterii din bucate copiilor însoţitori şi bani mărunţiş dascălului şi preotului.
Obişnuit, după vizita preotului, familia care, ajunase pînă atunci, s-aşază la masă şi odată cu acesta încep sărbătorile Crăciunului, sau cum li se mai spune mai nou „sărbătorile de iarnă” pentru care, salutul dintre oameni este: „Sărbători fericite!”.
Bătrînii povestesc despre minunatele colinzi de pe vremuri, pe care însă, un preot al satului, pe nume Ştefănescu, nu-şi aduc aminte pentru care motiv, într-un an le-a oprit şi de-atunci s-a mai încercat reînvierea acestor colinzi, dar au fost doar numai nişte pîlpîiri de foc de paie.
A doua zi, Crăciunul, bucuria tuturor celor din casă, mai ales bucuria copiilor de şcoală care-s în vacanţă. Pentru toţi răgaz de reuniuni, jocuri, veselii, glume, vizite cu voie bună, cu mese din belşug şi bucate gătite pe alese şi mai cu seamă cu băutură pentru cei mari, ceea ce le dă o stare euforică .

Odată cu terminarea celor trei zile ale Crăciunului, fînul de pe masă împreună cu grăunţele sînt oferite cu ceremonial vitelor din grajd şi orătăniilor din curte şi încep noi pregătiri în vederea Ajunului de An Nou precum şi pentru ziua de An Nou. Aşa se încheie anul, dar, nu şi obiceiurile. Mai rămîn obiceiurile legate de evenimente ca: naşterea, „scălduşca”, botezul, cumătria, peţitul, logodna, nunta, colăceniile, înmormîntarea, descîntecele, etc.
Naşterea copilului este un eveniment deosebit. Pregătirea sufletească a mamei în devenire, de obicei o au mamele, soacrele, fie şi alte femei în vîrstă cu multă experienţă. Uneori, se întîmplă ca mama în devenire să fie sfătuită şi îndrumată de un adevărat „consiliu” din care fac parte toate cele numite mai sus. La toate acestea se adaugă şi duhovnicul – preotul, parohul satului – cu indicaţiile şi învăţăturile lui.
Femeia – mamă în devenire – nu încetează nici un moment activitatea sa obişnuită zi de zi atît cît puterile îi permit, iar, în ziua cu „sorocul”, una dintre femeile amintite mai sus devine moaşă. Sarcina de a aduce pe făt pe lume nu este nici uşoară şi nici fără ceremonial şi iată ce ne spune baba Anica:

„Am adus mulţi copii pe lume. In munca mea de moaşă, am fost ajutată şi de credinţa me că fac o faptă bună şi de cei din jur, care m-or ascultat, că, atunci cînd lucram eu, eu eram comandant! Cum spuneam, aşa trebuia să se facă! Cu leuza vorbeam şi mă purtam cu blîndeţe şi dragoste, ea trebuie să se simtă nici singură şi nici străină; cu ceilalţi, mă purtam aspru! Nimănui nu-i era îngăduit să calce vorba me! Lăuzei, după ce-i făceam apă călduţă, după ce-i făceam uşor masaj, o luam şi cu vorba, îi spuneam: – draga maichii, olecuţă ţi-oi agiuta eu, olecuţă, m-oi ruga lui Dumnezeu, să-ţi agiute El Sfîntul, şi, olecuţă trebuie să vrei şi tu să te agiuţi! Pînă la urmă, venea fătul sănătos şi voinic, care, mai totdeauna semăna cu tat-su . Pot număra mai mulţi de 20 în viaţă …!”

In zilele noastre, naşterile au loc la „Casa de naşteri”. La cîteva zile după naşterea copilului, se face botezul. Despre botez, Maricica L. ne spune următoarele:

„Copilul este adus de obicei de moaşă la biserică. Odată cu acesta vin şi naşii, care botează copilul, cu lumînări gătite cu panglici, şervete ori material de ţesetură în diferite culori, busuioc şi flori.
La biserică se află un vas anume pentru acest scop denumit „cristelniţă” în care se toarnă apă şi preotul, după ce citeşte rugăciuni şi se spune „Credeum” (rugăciunea Crezul) de către naşi, afundă de trei ori în apă copilul desbrăcat, după care apoi, copilul este pus în ţesetura adusă denumită „crijmă” şi înfăşat bine, apoi, după ultimul ritual, copilul dus şi închinat în faţa altarului bisericii, este preluat de la preot de naşele lui şi readus acasă, unde apoi, urmează petrecerea prilejuită de botezul copilului”.

Această petrecere mai are şi denumirea de „cumătrie”, iar naşii copilului, în raporturile lor cu părinţii copilului primesc denumirea de „cumătri” ori „cumătre” titulatură reciprocă ce-o poartă de aici încolo între ei.
Poziţia de naş al unui botezat este asemuită ce poziţia de al doilea părinte faţă de cel botezat. Şi, dese ori naşii au atitudini care îndrituiesc titulatura de al doilea părinte. Iar, „cumătri” între ei, au rang de oarecare înrudire între ei, se preţuiesc şi se respectă, se consfătuiesc şi se ajută reciproc, au atitudini reverenţioase reciproace.”
Despre petrecerea de la „cumătrie” ne spune ceva Lenuţa S. :

„Adus copilul de la biserică, unde a fost botezat, cei de casă, s-au pregătit cu tot felul de bucate şi mai ales băutură. Vin naşii, naşele, neamurile, prietenii şi vecinii – de obicei chemaţi – fiecare aduce daruri. Este un obicei că să nu te duci cu mîna goală în casa unde este un nou născut. Aici, adunaţi cu toţii, mai sînt treburi de împlinit, cu scăldatul copilului, cu înfăşatul acestuia, cu un anumit ceremonial, cu unele „zicători” ce se spun cu această ocazie, cu dăruiri pentru cel nou botezat din partea naşilor şi din partea tuturor celor prezenţi, începe masa şi veselia, care uneori ţine pînă a doua zi dacă „petrecăreţii” nu mai au chef să mai prelungească veselia lor”.

Despre „Molitvă” Victoria B. ne spune:

„Femeia care a născut, timp de 40 de zile n-are voie să facă anumite treburi. De pildă, nare voie să meargă la fîntînă, n-are voie să intre în biserică şi altele. La şase săptămîni (40 zile) femeia se prezintă duhovnicului pentru a lua „molitva” împreună cu copilul ei. Aici, după citirea unor rugăciuni în acest scop, femeia şi copilul primesc deslegarea cuvenită după rit”.

Despre „colăcenie” Teodor V. ne spune:

„La o vreme după botez şi cumătrie, cumetrii, părinţii copilului botezat, uneori, se ajunge ca însăşi finul, să aducă colaci celor ce l-au botezat. Colacii sînt mari cît roata carului, împletiţi, împreună cu alte daruri (după vreme şi posibilităţi). Cu acest prilej, cumetri sînt vestiţi de cu vreme ca să aibă timp a se pregăti şi în ziua sorocită urmează o altă veselie, de astă dată la casa naşilor. Si este obiceiul ca nici un naş să nu rămînă nerăsplătit de fin, dacă, din vre-o pricină oarecare, naşii nu mai sînt de faţă, au murit fără să li se fi adus colacii de către fini, datoria finilor este să dea totuşi aceşti colaci urmaşilor, fie să le facă şi să le dea de pomană pentru morţi şi sufletul naşilor.
Petrecerea de la „colăcime” uneori se prelungeşte după timp, după posibilităţi ca şi după naturelul oamenilor mai petrecăreţi ori mai puţin petrecăreţi”.

Cerceii din urechile fetelor şi „tăierea moţului” sînt alte obiceiuri şi prilejuri de reuniuni ca şi petreceri. Pe de-o parte prilej de petreceri, pe de altă parte, împliniri ale unor nevoi sufleteşti ca şi ale unor nevoi socio-economice de întraajutorare precum şi împreună hălăduire afectoasă.”
Despre „peţit” ne spune Marian S.:

„Păi, de ani de zile, băiatul cunoaşte fata şi fetele din sat. El chibzuieşte, vorbeşte şi cu fata şi amîndoi se înţeleg cum şi ce să facă. Apoi, de obicei, băiatul trimite pe cineva de-al său să iscodească cam ce fel de părere ar avea părinţii fetei dacă el ar cere-o de nevastă. Cu acest prilej se întîmplă să fie şi „tîrguieli” şi-atunci, omul trimis, ca în stărostie, îi musai să fie şi un bun „tălmaci”, să împace lucrurile şi să le pună pe cale bună. Mai înainte vreme, aveau loc tîrguieli în toată regula, se punea întrebarea care şi cu ce vine, sau, care şi de unde vine. Se întrebuinţau tot felul de vicleşuguri apoi, în urma primilor paşi făcuţi, urma logodna care, stabilea tot atunci, cînd şi în ce fel să aibă loc, desigur la casa logodnicei”.

Gheorghe ne spune despre „logodnă”:

„În ziua fixată pentru logodnă, vine logodnicul însoţit de părinţii săi, de neamurile mai apropiate (fraţi, surori, cumnaţi, cumnate) la logodnică acasă care, şi ea s-a pregătit şi aşteaptă cu întreaga familie: părinţi, neamuri apropiate şi, tinerii stau de vorbă în felul lor, iar bătrînii (părinţii şi neamurile) în felul lor despre viitoarea căsnicie, despre dotaţie, care şi ce dă, despre nuntă şi apoi, despre viaţa noii familii. Cum şi ce urmează să facă tinerii, cum şi unde au să vieţuiască în viitor.
Discuţiile, uneori, nu sînt atît de molcome, unora le mai sare ţandăra, dar, unul mai dă, altul mai lasă şi pînă la urmă se înţeleg, că doar fiecare vrea binele pentru tineri şi fiecare vrea să tragă spuza cît mai mult la oala sa. Pînă la urmă înţelegerea este udată cu băutură şi cu adaos de bucate pregătite pentru această logodnă.
Se stabileşte ziua nunţii cu toate ce trebuiesc făcute, de cine şi unde să aibă loc nunta. Iar, de aici începe veselia „lucrului împlinit”. Tot atunci se croiesc cămăşi pentru socrii şi ginere din pînza ţesută de logodnică. Uneori iau parte la logodnă şi lăutari, dacă sînt de aflat pe undeva, astfel că petrecerea îi şi cu . muzică”.
De aici, tinerii pornesc spre Ofiţerul Stării Civile de la primăria comunei pentru a lua cununia civilă. Momentul cînd tinerii se prezintă în faţa Ofiţerului Stării Civile, ei sînt uniţi deja şi aici nu se oficiază decît „se ia act de unirea lor şi sînt declaraţi legal căsătoriţi”.
Ceea ce au de trecut tinerii – după datină şi obicei – chiar după acea „luare de cununie civilă” este Nunta pentru care se pregătesc din vreme ambele familii din partea mirilor. Pentru sufletul şi amintirea tinerilor Nunta preţuieşte nemărginit mai mult pentru toată viaţa lor din viitor.
Dar, s-o lăsăm pe Despina I. să ne spună ea despre Nuntă: „Odată stabilită ziua nunţii şi toate amănuntele cu pregătirea ospăţului, procurarea băuturilor, cu tocmirea lăutarilor (muzicii, aşa cum i se spune la noi), cu grijitul casei în care are loc nunta, cu numirea druştelor şi vorniceilor (domnişoarelor şi cavalerilor de onoare) care, înainte cu două sau trei zile se prezintă la sătenii din sat şi-i poftesc la nuntă cu o formulă deosebită: – Mirele şi mireasa, nunii mari, socrii şi soacrele mari împreună cu noi, vă facem poftire la nuntă pentru Duminică!”
In tot acest timp, pentru pregătirea nunţii este mare forfotă şi mare zor. Fiecare aleargă şi aleargă mereu. Druştele nu mai prididesc să facă flori şi alte treburi pentru mireasă şi nuntaşi. Am uitat să notez că vorniceii, ca semn distinctiv, au pe mîneca hainei de la o mînă montată o batistă albă cusută cu flori.
In ziua nunţii, mirele vine cu muzica la mireasă. Cu acest prilej se fac tot felul de glume, ba se ascunde mireasa, ba altele. Şi, încetul cu încetul, după un anumit obicei, se adună naşii, nuntaşii, se pregătesc mirile şi mireasa, se încolonează în frunte muzica şi o pornesc către biserică pentru a primi cununia religioasă. Nu înainte de a i se fi cîntat miresei nişte melodii de jale pe cînd era gătită, nu înainte ca mireasa să-şi fi scăldat în lacrimi ochii ei de mireasă frumoasă, lacrimi ce curg şiroaie aşa fel că toată asistenţa, bărbat – femeie, din jurul ei să lăcrămeze şi ei, mai ales mamele. Moment tare duios şi trebuie să ai inimă de piatră să nu scapi o lacrimă. Ce mai, plînge toată suflarea de om prezentă.
La plecare, spre biserică, în curtea casei, mirile şi mireasa îşi cer iertarea şi binecuvîntarea de la bunii lor părinţi. Părinţii aşezaţi pe scaune, iar mirii în faţa lor îngenunchiaţi. Cînd părinţii îi binecuvîntă şi le urează mult noroc în viaţă, tinerii, drept recunoştinţă, sărută mîna părinţilor. In tot acest timp, muzica le zice melodii potrivite momentului sublim din viaţa acestor tineri, ca şi al părinţilor lor precum şi al întregii asistenţe. Cei bătrîni îşi aduc aminte de vremea lor, iar cei tineri iau aminte de ceea ce vor trebui să facă la rîndu-le. Şi nu este parte femeiască, mai cu seamă, să nu lăcrămeze de duioşie cînd părinţii îşi sărută odraslele în ziua nunţii lor.
Ajunşi la biserică cu întreg alaiul, aici urmează un alt ceremonial de neuitat pentru miri ca şi pentru întreaga lume a satului. Sînt sumedenie de obiceiuri legate de acest moment. Să notez doar unul: – cică (şi asta o învăţa mama pe fată), ca să fie în casă mai mult cum vrea femeia, să-l calce pe picior pe mire în biserică în timpul cununiei şi asta nu-i greu deloc de făcut mai ales cînd au a face înconjurul mesei cu „Isaia dănţuieşte”…
Reîntorcîndu-se de la biserică cu acelaşi alai şi muzică, cu chiuituri de bucurie şi vestire de veselie de nuntă, nunii mari (naşele şi naşii, uneori patru la număr, cu lumînări mari şi groase frumos împodobite cu busuioc, panglici colorate şi flori, cu toţii gătiţi de mare sărbătoare în frunte cu mireasa şi mirele ajungînd la poarte casei, unde va avea loc nunta, înaintea lor, doi flăcăi toarnă cîteva căldări de apă, ceea ce înseamnă că este urarea ca tinerilor să le meargă bine în viaţă „ca din apă”: este un fel de „vamă”, nici nu mai ştiu a cîta, prin care trebuie să treacă tinerii şi pentru care mirele trebuie să de „gologani” drept plată. Şi, în chiot de voie bună păşesc în ograda în care va avea loc nunta.
Toată lumea trece pe după mese şi începe ospăţul: bucate alese şi multe feluri, băutură după voie, iar după asta începe dansul pe care-l aşteaptă tineretul cu multă nerăbdare.
Aşa ţine, masa şi veselia pînă seara cînd, iarăşi se pune „masa mare” în cap cu naşii, naşele, mirii, socrii şi soacrele, neamurile şi sătenii. Obiceiuri multe cu acest prilej (găina naşului, pretenţiile bucătăresei, hei şi cîte nu sînt cu strigături în versuri, dialoguri între nuntaşi şi bucătăreasă, etc.). Naşului i se oferă găina după ce mai întîi a avut loc tot felul de glume, uneori tare şugubeţe.
Se bea, se mănîncă, se cîntă, se joacă, se petrece lumea plină de voie bună şi tot acum se fac şi daruri pentru mireasă şi tineri. Petrecerea ţine pînă a doua zi şi chiar cu prelungiri. Intre timp, vine şi „dezbrăcatul” miresei care, şi de astădată, este un moment de neuitat pentru toată lumea cea de faţă la nuntă dar mai ales pentru mireasă.
Ceremonialul de desbrobodire al miresei îl săvîrşeşte nuna mare (naşa). Naşa ia mai întîi un colac şi-l frînge deasupra capului mirilor care-s aşezaţi pe un scaun în acest scop. Colacul frînt în două, deasupra capetelor mirilor, pe a cărui cap dintre miri s-a rupt partea mare de colac, acela dintre ei va fi mai darnic, pe cînd celălalt căruia i-a revenit partea mică din colac, va fi zgîrcit. Apoi, nuna mare, dă jos voalul de pe capul miresei şi-l pune pe capul unei surori de-a acesteia şi în lipsa acesteia, unei alte rubedenii apropiate, iar floarea mirelui o pune fratelui mirelui şi în lipsa acestuia, unui alt tînăr dintre rudele cele mai apropiate de-ale mirelui. In acest timp muzica nu încetează nici un moment să cînte melodii adecvate şi, astfel, mireasa trece în rîndul femeilor măritate, iar mirele în rîndul bărbaţilor însuraţi”.
Pînă la urmă, mai sînt momente duioase pentru miri, pentru soacre şi socri, pentru nuni şi nune ca şi pentru nuntaşi, la despărţire, cu jocul „rachiului roşu” ceea ce semnifică „curăţenia sufletească”, neprihănirea, virginitatea sau cum i se mai spune şi „fetia” miresei.
Nunta se încheie prin plecarea tuturora pe la casele lor, dar amintirea acesteia stăruie încă multă vreme şi gradat pentru fiecare participant, pentru fiecare care a trăit-o din plin şi din toată inima.
Dar viaţa prilejuieşte sumedenie de întîmplări şi din cele neplăcute pentru oameni. Vin să încerce pe om necazuri, neputinţe, treburi neizbutite, doruri şi visuri neîmplinite, boli cu dureri fizice şi psihice, mai ales psihice şi-atunci, omul este pus în situaţia să lupte împotriva tuturora. Mijloacele ce-i stau la îndemînă, uneori sînt prea neîndestulătoare şi-atunci, omul, în cursul vremurilor, cu mintea lui, a căutat şi născocit tot felul de practici, care, multe din ele, primiră denumirea de „vrăji”, „farmece”, „descîntece”. De unele ne-am ocupat cu prilejul zilei sf. Andrei, ori cu alte ocazii, cînd am trecut în „revistă” sumar, foarte sumar, zilele mai „însemnate” de peste an pentru omul de aici. De-ar fi să pomenim despre toate practicile din acest compartiment, ar fi o lucrare mult prea vastă şi ar depăşi poate şi puterea ca şi intenţia noastră. Cum am amintit deja, acestor practici legate de zile anumite de peste an, li se adaugă şi altele ca: „vrăji”, „farmece”, „descîntece”, etc.

„Descîntat de spurcat” (în versuri) „A fost un om roşu trecător „Din nouă sate viitor
„Şi pe ( X ) a suflat
„Şi toate bolile i le-a dat
„Dar eu, spurcatule necunoscut,
„Urîtule! Clonţatule!
„Te-oi trimite în coadele şerpilor
„În crecile socilor
„În ţepile aricilor
„În fundul mărilor
„Că, cu vin şi rachiu te-am îmbătat
„Cu tămîie neagră te-am tămîiat
„Cu jar te-am însemnat
„Cu piper te-am ardeiat
„De la ( X ) te-am alungat,
„La nouă căţele te-am trimis,
„Căţelele te-au înghiţit!
„În coarnele cerbilor te-am aruncat,
„În talpa iadului te-am alungat!
„În gura smeilor te-am vîrît
„Şi di la ( X ) mi te-am gonit!

Se descîntă în vin amestecat cu rachiu în care se mai pune tîmîie neagră, piper şi usturoi.
Se descîntă de trei ori seara: luni, miercuri şi vineri noaptea tîrziu pe vatra focului privind pe hornul casei.
Amestecul de rachiu se bea de cel bolnav în trei zile”
Alt descîntec :

„Cînd te doare în gît, ori măselele, cînd te sperii de ceva şi de multe altele, cînd îţi iese nişte bube pe corp, te duci la o babă care ştie descînta (nu toate babele ştiu descînta) şi ea te descîntă şi te oblojeşte după felul bolii, cu buruiene, cu diferite amestecuri de unsori, cu diferite altele ca: tămîia, fiare înroşite în foc şi stinse cu apă de izvor „neîncepută”, cu cozi de mătură, cu potcoave de la cai şi cîte altele mînuite într-un anume fel şi într-un anume timp şi într-un anume loc în felurite feluri ca: aruncarea apei în apele curgătoare, ori la crucile drumului, toate, toate cu lucrătură cît mai plină de mister şi cu ceva mai mult decît seriozitate. Ceea ce ar veni că, baba care descîntă, în momentul în care descîntă, este ca posedată, lucru pe care-l transmite şi celor din jur. Aşa că, nu-i chip să crezi cumva că cele ce le face baba, sau cele ce le spune baba, nu sînt adevărate şi nu sînt de folos şi chiar tămăduitoare, mai ales tămăduitoare, că nimeni nu vine la baba de dragul babei sau de curiozitate pentru ceea ce spune borborosind, ori ceea ce face mînuind nişte obiecte netrebnice ca: ciot de mătură, vătrai, hîrburi de oale şi altele. Fiecare vine cu nădejdea că „vrăjurile” şi „descîntecele” babei îi vor fi de folos şi-i îndemnat şi de babă sî creadă din toată inima în „miracolele” prezise de baba.”

Iată şi un descîntec pentru băşică:

„De la mine descîntecul de la Sfînta Mare Cruce agiutoriu,
Maica Domnului!
M-am dus într-o pădure mare şî-am tăiat un copac mare
şî-am făcut masă mare, masa s-a răsturnat şi beşica a crăpat,
inima i-a crăpat, rădăcina i s-a uscat.
S-a dus peste 99 hotare, într-o pădure mare şî pi (—X ) l-a lăsat.
In pădure pe cin’l-a găsit de-
acesta s-a legat şî pi ( X ) l-a lăsat şî s-o dus pi gărlă
unde păsările nu îmblă şî cocoşii nu cîntă şî o dat pisti un
copac şî di el s-o legat şî pi ( X ) l-a lăsat curat cum mama l-a
făcut şî pi lumii l-o adus”.

Din bogăţia de material adunat pentru acest „Capitol”, la „descîntec de băşică” vom mai cita o versiune comunicată de Elena H., care are un text cu totul deosebit pentru aceiaşi „băşică”:
„Mariţa di la Crămeşti cu Mariţa di la Bălineşti au făcut mîndru şi frumos bal şî-au chemat toate rîioasele, toate răpănoasele, numai beşica cea rea n-o chemat-o. Şî ea s-o supărat şî-a început a segeta şî a giunghea. Beşîcă nu segeta cî te-oi descînta. Vîrfu ţi-o seca, rădăcina ţi-o usca şî-i rămînea cît un fir di mac în patru despicat şî-n mare aruncat! Beşîcă albă, beşîcă vînătă, beşîcă înfocată, beşîcă înbujorată, ieşi din cap, di sub cap, din limbă, di sub limbă, din
rărunchi, di sub rărunchi, din călcîi, di sub călcîi şî ( X ) să rămînă curat şî luminat cum
Dumnezeu l-a lăsat şî maică-sa l-a făcut .”
Şi astfel de descîntece au fost folosite pentru copii, pentru fete şi flăcăi, cu „faceri” şi „desfaceri” de dragoste, cu „legări” şi „deslegări”, pentru oameni de toate vîrstele, au fost folosite şi în gospodării, fie pentru bunul mers al gospodăriei, fie pentru noroc în animale, fie şi pentru pagube, pentru toate s-au aflat descîntece. Copilului i se descînta „de deochi2, de tot felul de neajunsuri în creşterea acestora, ba chiar descîntece pentru luminarea minţii. Fetele şi băieţii (flăcăii din sat) îşi descîntau pentru „ursit”, nevestele tinere, făceau „făcături” descîntece pentru dragoste şi de dragoste. Oamenii mai în vîrstă, se descîntau pentru „potolirea duşmanilor .” etc.
Tema este vastă şi cu neputinţă să fie cuprinsă în acest capitol de monografie.
Ultima parte a „capitolului”, urmează obiceiurile ocazionate de moarte („îngropăciunea” şi bocetele). Dorica G. ne spune:
„Omul ajunge la slăbiciune, se schimbă la faţă, neamurile se strîng şi-l veghează mai de-aproape. Se spovedeşte şi ia sf. părtăşanie. Datina este ca neamurile şi mai ales cei de casă, să-şi ieie iertăciune şi să-l păzească cu lumînarea. Ca cineva să moară fără lumînare este un lucru nedorit şi cu păcat, care se răsfrînge şi asupra celor ce rămîn. Intîmplarea aceasta umple satul de vorbe ce nu-s date uitării multă vreme („. mort fără lumînare .”).
După ce şi-a dat duhul, cei de casă şi neamurile jelesc cu bocete şi tînguiri printre sughiţuri şi plînsete, în timp ce se pregătesc pentru înmormîntare. Mai întîi, răposatul, de e femeie, vin femei, s-o grijească, s-o scalde, s-o pieptene, s-o îmbrace şi s-o puie pe masă în camera curată a casei unde nu se pune foc. Mîinile îi sînt puse pe piept, este adusă de la biserică o icoană şi un sfeşnic pentru lumînări, icoana i se pune pe piept, iar sfeşnicul alăturea în care se aprind lumînări. De este bărbat, serviciul de grijire îl fac bărbaţii, care îl şi bărbieresc şi astfel răposatul stă pe masă două-trei zile, în care timp, vin sătenii si-l priveghează, aprind lumînări şi pun gologani.
In acest timp, familia aleargă pentru rînduirea celor trebuincioase: se trag clopotele la biserică, de trei ori pe zi, se confecţionează racla şi crucea, în casă se coace şi se pregătesc bucate anume pentru acest scop, se pregătesc şervete ori batiste pentru lumînările ce urmează să fie înmînate preotului, dascălului (cantorul bisericii) şi pentru fiecare podoabă adusă de la biserică, care rămîn apoi, în amintirea răposatului şi pentru pomana lui, ale acelora care le-au purtat. Deasemeni, se pregătesc atît basmale cît şi ulcele sau căni pentru apă cu plăcinte şi o
lumînare 24 la număr pentru cele 24 de „punţi”, peste care va trece procesiunea de înmormîntare de la casa unde a stat răposatul şi pînă la biserică şi cimitir, „punţi” numite prohoduri.
Seara, fetele şi băieţii ca şi oameni din sat vin la priveghi şi pentru acest moment sînt jocuri specifice. Băieţii şi fetele povestesc şi spun glume, snoave, au loc şi jocuri potrivite. Acestea, în toate serile cît răposatul este pe masă în casă.
Odată toate împlinite ca şi formalităţile faţă de primărie, în ziua sorocului (înmormîntării), de obicei, după amiază, vine preotul şi, îmbrăcat în odăjdii bisericeşti, citeşte rugăciuni după rit acompaniat de cîntăreţul bisericesc, apoi, mortul este scos pe braţele oamenilor afară din casă, aşezat în raclă (sicriu, coşciug), pus pe năsălie în curte, procesiunea de înmormîntare se încolonează şi pornesc spre biserică. Coloana se formează astfel: sfeşnicile cu lumînări şi batiste (basmale) legate de ele, purtate de cîte un om sau un copilandru, vin podoabele de stegari (prapuri) reprezentînd sf. ierarhi zugrăviţi, deasemeni cu basmale şi purtate de oameni. Acestea sînt în număr mai mare sau mai mic (9;7;5;). Urmează un „pom” gătit frumos, un colac mare împletit avînd înfipte în el beşigaşe, care se împodobesc cu stafide, smochine, lămîi, portocale, mere, perje uscate, bucăţi de zahăr cubic, nuci, bomboane şi alte asemenea. Aceste beţigaşe sînt dispuse simetric între ele şi plăcut la vedere, în mijlocul colacului, care este dus pe o năsălie, în formă de targă cu patru picioare.

Ultima actualizare: 12:16 | 8.01.2025