Istoric

Istoricul cuprinsului Cândeşti

Într-o scrisoare către preotul Constantin Popescu din Cândeşti scriitorul Ioan Istrate, notează la 23 oct. 1968 : „ Răsfoind nişte cărţi vechi în care se pomeneşte de satul Cândeşti, în special, cu referire la aceste aşezări, am aflat că, după cum presupun în supoziţiile lor arhiologii, locurile pe care este aşezată localitatea Cândeşti, au fost locuite de aşezări traco-dacice „.

Se mai notează că tifosul din 1945 (datorat împrejurărilor de război) a secerat un mare număr de oameni, mult mai mare decît a putut secera războiul cu durata de cîţiva ani, cu singura deosebire că, în război au căzut bărbaţi cu toţii în plină floare a tinereţii, pe cînd molima tifosului a lovit, mai cu seamă, în bătrîni şi copii. (În anul 1945, au căzut pradă tifosului în satul Cândeşti 2 peste 50 suflete).

Acest amănunt coroborat cu unele povestiri orale care circulă prin partea locului, mai cu seamă, ştiri provenite din şi de la bătrîni despre o holeră şi ciumă, conduce la concluzia că aşezarea omenească din părţile acestea, în trecutele vremuri, a fost pustiită dese ori de diferite molime, după care apoi, a fost din nou repopulată. Şi, această „repopulare” s-a şi repatat din preistorie şi pînă aproape de zilele noastre. Aşa fiind, presupunerea arhiologilor, că aceste locuri să fi fost locuite de traco-daci este mai mult decît plauzibilă.

Existenţa aşezărilor omeneşti din timpuri imemorabile pe aceste locuri, poate fi înţeleasă şi pentru bunul motiv că numai la o depărtare de 8-9 kilometri, pe firul apei rîului Siret în sus s-a aflat prima capitală a Moldovei, orăşelul de azi şi localitatea prosperă şi înfloritoare de ieri Siretul. Iar, ca localitate, aşezarea omenească Siretul, a existat cu mult încă înainte de a deveni capitala Moldovei, nu-i de presupus că domnul Moldovei şi-a aşezat reşedinţa de scaun domnesc pe nişte locuri fără să fi fost locuite dens, dovadă sînt monumentele şi vestigiile urmelor romanilor descoperite în Siret precum şi monumentul istoric „biserica de la Bălineşti”, (Ori, este de presupus iarăşi că durarea bisericii nu s-a temeiluit pe locuri nelocuite de oameni) şi, de aici şi judecata că, tocmai aceste aşezări de sate în jurul oraşului Siret, au fost „cordonul de protecţie” ca şi puterea scaunului domnesc de aici. De aici se desprinde ideia că aceste cuprinsuri erau dens populate din cele mai străvechi timpuri. (Dealtfel, toate acestea sînt menţionate de istoricii acestor locuri ca şi ai oraşului Siret însăşi şi după cum menţionează documentele, mai cu seamă, începînd cu timpul cît Siretul fuse capitala Moldovei şi pînă în zilele noastre).

Lexiconul lui Nicu Filipescu-Dubău, care a trăit înainte de 1900, relatează pe scurt : -Cum susţine episcopul Melcirebac, care a trăit între anii 1832 şi 1892, în lucrarea sa : „Cronica Uşilor”, Cândeştii şi-ar trage obîrşia numelui de la un Toma Cândea, care a fost portarul Sucevei în timpul lui Ştefan cel Mare şi consilier domnesc într-un document din 11 mai 176364, „ boier de credinţă „.

În anul 1972, ziarul „Clopotul” din Botoşani înserează următoarea notiţă, cu referire la istoricul satului Cândeşti :

În anul 1480 (6988), sept.15, Ştefan cel Mare dă şi întăreşte lui Duma Clucer ocina dreaptă cumpărătura paniţei lui Nastea, fiica lui Petre Brăescu satul Cândeşti pe Siret cumpărat de Petre Brăiescu, care la rîndul său, l-a cumpărat de la Steful, jumătate împreună cu sat Lozna”.

Mai tîrziu se pomeneşte că moşia Cândeşti a fost închinată mănăstirii Dobrovăţ din jud. Vaslui, care, la rîndul său, se afla închinată mănăstirilor greceşti de la „ Sf. Angură”.

În anul 1775, cuprinsul Cândeştilor odată cu răpirea Bucovinei de imperiul Habsburgic, este tăiat de la nord la sud, de-a lungul părăului Molniţa, în parte şi a unui teren mocirlos alimentat de o salbă de izvoare curgătoare de ape de la suprafaţa terenului, o altă parte, linie care, a fost graniţă între Moldova (apoi, de la 1859, România) şi Austro-Ungaria pînă la 1918.

Despre obîrşia numelui Cândeşti (Kindesti) Nickenauzer, spune că ar deriva din turcescul „Kind” = sat. Iar, Werwenka, emite şi o altă explicaţie şi anume, de la „Kendi” = singur (singuratic, izolat), iar alţii, că, la origine ar fi vorba de un boier „Kendi”, care este amintit într-un document domnesc din anul 1463. (Ultimele afirmaţii sînt din izvoare austriace).

Începînd cu anul 1775, Cândeştii împreună cu moşia sa, împărţit în două, fiecare din aceste părţi, se dezvoltă şi evoluiază în chip deosebit una de alta, deşi legăturile între ele nu erau cu totul întrerupte, cum vom vedea mai departe.

Înainte de toate, trebuie să răspundem la întrebarea : – De ce şi cari anume raţiuni au stat la baza trasării hotarului de graniţă între imperiul austriac şi Moldova, văduvită de acest teritoriu ? Această întrebare se impune formulată pentru bunul motiv că acest hotar, în aparenţă, implică nedumeriri … de ce aşa … şi nu altfel … ? Adică, „hotarul trasat” … trece şi desparte Sinăuţii de Jos de Vlădeni (apoi Mihăileni) şi în loc să facă linie dreaptă spre localitatea Siret ( dacă aşa a fost sortit ca Şiretul să fie inclus la impăeriu), hotarul dimpotrivă, continuă pe parcursul părăului Molniţa spre sud pînă la vărsarea Molniţei în rîul Siret şi limita rîului Siret, înaintînd spre sud cîţiva kilometri incluzînd satul Rogojeşti ca şi partea din Cândeşti cuprinsă între apa rîului Siret şi Molniţa şi terenul mlăştinos (de care am pomenit mai sus). Iar, de partea dreaptă a cursului rîului Siret, „hotarul trasat” este localitatea Verpolea şi oraşul Siret. Deci, localităţile Verpolea, Grămeşti şi Bălineşti – din dreptul Rogojeştilor şi al Cândeştilor incluşi în imperiul Habsburgic – făceau parte din Moldova, respectiv, judeţul Dorohoi, apoi, după Unirea principatelor (1859) din regatul României.

Se pune întrebarea : – De ce această „dantelărie” de hotar ? – De ce acest „cui” ca un ţăruş înfipt în inima Moldovei rănite ? Simplu de explicat doar dacă ajungem să aprofundăm situaţia de atunci. Împărţirea administrativă a teritoriului atunci era reprezentată de configuraţia delimitărilor sau limitelor moşiilor şi latifundiilor proprietarilor. Acestea aveau configuraţia intereselor acestora. Deci, satele erau aşezate pe aceste moşii. Aşa, peste localitatea Rogojeşri ca şi partea cuprinsă între apa rîului Siret şi Molniţa, pînă la vărsarea ei era stăpînitoare familia flondurenilor. Aceştia, prin răpirea Bucovinei, datorită latifundiilor proprietatea lor, rămîneau în teritoriul răpit, unde, şi-au exercitat şi pe mai departe dreptul de proprietate de astă dată sub imperiul legilor austriace, cărora li s-au supus. Ori, Flondor fiind stăpînitorul – cum am spus -al acestui „cot” din Cândeşti cuprins între Molniţa şi rîul Siret, graniţa („hotarul”) Bucovinei răpite a fost împins spre sud pînă la „Gura Molniţei”.Cum această moşie reclama mîna de lucru, au fost aduşi muncitori agricoli din Galiţia, care apoi, au devenit locuitorii satului Cândeşti !, ca şi cei ai satului Rogojeşti.

La frontieră erau soldaţi cu schimbul, apoi, au venit „finanţe” în Austro-Ungaria. Aceştia umblau prin sat foarte luxoşi. Pe urmă au fost desfiinţaţi şi înlocuiţi de un corp de grăniceri pe vremea lui Carol I. Peste frontieră se făcea multă contrabandă. Se duceau din România cu sare şi gaz, mai cu seamă şi se aduceau mărfuri manufacturate şi multe alte lucruei. Se mai făceau contrabandă cu boi, cai, oi, pe scară mare. De multe ori acestea proveneau din furturi şi tîlhării la drumul mare. Trecerile erau organizate prin „gazde” şi tăinuitori.

Vama era la Mihăileni, dar oamenii de aici şi de dincolo, nu aveau habar de vamă. Treceau oricînd şi oricum graniţa. Cununau, botezau, se „hrămuiau” şi graniţa nu le era oprelişte în calea întîlnirilor dintre oamenii din amîndouă părţile. Mai „trăgeau” grănicerii ori „finanţii” cu arma, mai urmăreau pe cei de treceau frontiera, dar, nu ştiu cum făcea, că nu prea nimereau să împuşte oameni.

În partea de Cândeşti rămasă Moldovei, oamenii îşi aveau casele lor întemeiate de la vale de şosea, prin apropierea izvoarelor de la suprafaţa pămîntului în lungul părăului Molniţa. Aici îşi duceau viaţa de clăcaşi, gospodărindu-se fiecare după timp, după împrejurări, după puteri, după gust şi pricepere.Munca o făceau pe moşie, pe cum era rînduiala, fie cu braţele, fie cu „trăgători” (car cu boi ori vaci), pe care-i creşteau. În timpul verii, lucrul era pe moşie, pe timp de iarnă făceau cărăuşie cu carul cu boi. Mergeau, ba la pădure (pădurile sînt depărtate de sat), ba la moară, ba la „chiuă”, ba la „oloiniţă” cu sămînţa de bostan (dovleac), ori cînepă, ba la tîrg, cine mai ştie la care, că şi tîrgurile erau la cale depărtată de sat.

Înainte de 1864, oamenii din Cândeştii din Moldova nu aveau pămîntul lor. Acesta (pămîntul) era proprietatea boierului moşier, ori, proprietatea vre-unei mănăstiri, cum se obişnuia pe acele vremuri (pămînturi cu tot cu sate „închinate” unor mănăstiri de cine ştie care stăpîn ori stăpînă pentru „iertarea păcatelor” ori răscumpărarea „unei vieţi veşnice” după moartea acestor „ prea cinstiţi ” stăpîni, ori prea cinstite stăpîniţe – „jupîni şi jupîniţe” – uneori cîntate şi proslăvite şi de mari literaţi.

Aşa i-a aflat pe oameni anul 1864, cînd au fost împroprietăriţi. Împroprietărirea din 1864 s-a făcut în funcţie de puterea de muncă a familiei. S-a ţinut seama de cei cu 4 boi (două perechi de boi – „trăgători”), 2 boi, o vacă, fără animale dar cu braţe de muncă (pălmaţ). Au fost distribuite cîte 7 fălci, 4 fălci, 2 fălci şi o falce ( o falce este egal cu un hectar şi jumătate, adică 15.000 metri pătraţi. Unitate de măsură – în vremea aceea – fiind „prăjina” şi, „fălcea” măsura 80 prăjini, iar hectarul 56 prăjini).

Satul (vatra satului ) se întindea de la Vătămănuţă de la sud şi pînă la Ilie Iaşcu din nord de-a-lungul şoselei „Mihăilene” (mai tîrziu numită şoseaua Naţională). Pe marginea şoselei n-au fost gospodării pînă la primul război mondial din pricina apei pe care, pentru a o avea, trebuiau săpate şi „zidite” cu piatră anume în acest scop, fîntîni adînci.

Pichetul de grăniceri, de partea Moldovei, pe şosea la 5 kilometri sud de tîrgul Mihăileni, a fost construit după 1903.

În anul 1877, din mica localitate Cândeşti, aparţinînd Moldovei, iau parte la războiul de independenţă al României 4 bărbaţi, dintre care, doi s-au colonizat cu întreaga lor familie în Dobrogea, unde au fost împroprietăriţi şi care, au plecat din sat într-acolo cu carul cu boi, călătorind vreme de două săptămîni.

Momentul 1907 a fost marcat printr-o participare a sătenilor la iureşul revoluţiei către orăşelul de graniţă de-atunci Mihăileni. Urmarea a fost că un bărbat şi o femeie au fost răniţi prin împuşcare pierzîndu-şi, fiecare, cîte un picior.

În campania României din Bulgaria 1913, au participat bărbaţi mobilizaţi şi din Cândeşti, iar în războiul 1916-1918, ca şi la campania din 1919, satul Cândeşti a fost prezent cu peste 80 de bărbaţi, din care, au căzut pe cîmpurile de bătaie, drept „tribut pentru patrie”, un număr de 28 de ostaşi. Tabelele celor căzuţi pe cîmpurile de luptă din cele două războaie sînt ţinute la loc de cinstire în biserica satului şi pomeniţi cum se cuvine în zile de praznice pentru cei căzuţi în războaie.

Mai trebuie notat că acei ostaşi – copiii satului – care au venit din război, acasă cu invalidităţi corporale sau cu boli contractate cu ocazia războiului şi datorită împrejurărilor de război, revenind acasă, au bolit cît au bolit, după care apoi, au decedat, nu sînt cuprinşi în aceste tabele. (Deci, sacrificiile satului sînt cu mult mai mari. La toate acestea – adică vieţile omeneşti – se mai adaugă rechiziţiile de tot felul ca şi prestările oamenilor din localitatea monografiată silită de împrejurările de război.). La toate acestea, se mai adaugă – aşa cum am notat şi mai sus – şi cei peste 50 suflete din Cândeşti decedate din pricina tifosului din 1944-1945, cum şi celelalte eforturi şi sacrificii care, măresc considerabil participarea localităţii la evenimentele prin care trece istoriceşte întreaga ţară.

Apartenenţa administrativă în cursul vremii

Cele două localităţi – Cândeşti 1 şi 2 – dezvoltîndu-se sub imperiul legilor a două state cu administraţie diferită; Cândeşti 1 (supranumit şi „Cordun”, denumire generală dată mai multor localităţi din Moldova ocupate de imperiul Habsburgic în 1775 – din Bucovina- pentru, se pare, „cordonul” instituit la graniţă, cu restricţii de circulaţie liberă, ca înainte de ocupaţie) împreună cu satul Rogojeşti constituiau comună administrativă pentru treburile locale şi gravitau către oraşul Siret şi Rădăuţi, care şi ele, la rîndul lor, făceau parte din Bucovina sub stăpînire austriacă.

Iar, Cândeşti 2, rînd pe rînd, în cursul vremii, ca sat – cătun – a făcut parte din comuna Vîrfu Cîmpului – la distanţă de 12 kilometri, apoi, din Lozna – la distanţă de 6 Km., apoi, din comuna Dersca, la distanţă de 5 Km.

Reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza din 1964, află satul Cândeşti ca făcînd parte din comuna Vîrfu Cîmpului. Aşa se face că formele şi progresele – verbale de împroprietărire împreună cu tabelele celor îndreptăţiţi sînt întocmite de Vîrfu Cîmpului ( cum notează în lucrarea sa : „Schiţa Monografică Vîrfu Cîmpului” prof. Constantin Hariga, că, cităm : „ … au fost împroprietăriţi un număr de 155 de îndreptăţiţi din satul Cândeşti …”).

Apoi, Cândeştii au trecut la comuna Lozna, o scurtă perioadă de timp, după care, apoi, din motivul „binecuvîntat” că cel de era primar, îşi avea locul de şedere în cătunul Viţcani, Cândeştii pentru o altă scurtă perioadă de timp, administrativ, fac parte din Viţcani („comună”) şi, în cele din urmă, pentru o perioadă mai lungă fac parte din comuna Dersca.

Prin împărţirea administrativă a ţării din 1928, satul Cândeşti 2 devine sediul comunei cuprinzînd satele Viţcani şi Cândeşti 1.Nu rămîne multă vreme sediul comunei în Cândeşti 2 şi trece drept componenta comunei orăşelului Mihăileni.

După cel de-al doilea război mondial, pe timpul sistemului de împărţire administrativă a ţării pe raioane, Cândeşti 1 devine sediul comunei împreună cu Rogojeşti, Călineşti, Viţcani, Talpa şi de unde face parte şi Cândeşti 2, făcînd parte, la rîndul său, din raionul Siret.

Ultima reorganizare administrativă a ţării din 1968, situiază atît Cândeşti 1, cît şi Cândeşti 2, ca făcînd parte din comuna Mihăileni, judeţul Botoşani, din care fac parte total de 10 localităţi, în ordine: Mihaileni, Sinăuţi de Jos, Vlădeni, Părăul Negru, Viţcani, Călineşti, Talpa, Cândeşti 1 şi 2, precum şi Rogojeşti.Aceste schimbări din cursul vremii, uneori, s-or datorat unor necesităţi justificate de evoluţie, alte ori, au foat simple experimente, iar, alte ori, au fost doar nişte interese ale unor factori, care au în vedere şi bunul mers al dezvoltării acestui cuprins. Fapt este că, aceste locuri, cu oameni harnici şi muncitori n-au progresat pe măsura hărniciei lor şi a eforturilor de muncă ori a sacrificiilor lor pentru patrie.

Şi, ar fi meritat cu prisosinţă aceste două localităţi mai mult şi pentru bunul motiv că aşezarea lor prezintă o bună perspectivă pentru dezvoltare şi urbanizare în viitor.

În ce priveşte „apartenenţa administrativă” a unei localităţi de un „loc” sau „altul” nu este şi nu poate fi considerată de minimă importanţă pentru bunul mers al treburilor locale …

Populaţia

În general, despre populaţia acestor două unităţi cercetate, trebuie spus că cei din Cândeşti 1 sînt ruteni (li se atribuie şi epitetul „haholici”) şi vorbesc limba ruteană, că toţi, fără alegere sînt de religie ortodoxă şi că în anul 1911, cînd şi-au adus biserică în sat de la Pătrăuţi (pînă la această dată n-au avut biserică şi participau la slujba religioasă şi toate serviciile de cult la Rgojeşti), au cerut şi primit să li se oficieze slujba religioasă în limba română, lucru care, se face şi în ziua de azi. Deasemeni, că sînt veniţi aici de prin părţile Galiţiei şi împămînteniţi aici. Printre ei, de notat, nu sînt sectanţi ca religie şi ca alte neamuri ca naţionalităţi. Au fost colonizaţi după un sistem al vremii şi s-au dirijat într-un anume fel, ceea ce, printre altele, a creat şi o structură de anume sociabilitate şi solidaritate între ei.

În Cândeşti 2, avem de-a-face cu aşezări voluntare şi impuse atît de teren cît şi de nevoi. Unii dintre săteni vorbesc limba ruteană (haholicească), alţii dimpotrivă, vorbesc numai româneşte, sînt de religie ortodoxă şi atît portul cît şi comportamentul diferă de cel din Cândeşti 1. Sînt şi se consideră moldoveni (români), aici au pătruns unele secte religioase, dar, nu s-au afirmat. Este deasemeni de notat că, nici aici nu sînt de aflat de alte naţionalităţi.O primă observaţie pentru ambele localităţi monografiate, la capitolul „meserii şi profesii”, este lipsa de meseriaşi pentru meseriile de : „cizmari”, „rotari”, „fierari”, „muzicanţi”, etc. şi această lipsă nu este o simplă întîmplare. Pentru unele meserii şi profesii există prea puţină înţelegere, pentru altele, cum ar fi bunăoară rotăria care, odinioară era o meserie apreciată fiind vorba de roată (invenţia minţii omeneşti) în zilele noastre îndeletnicirile de notar, cizmar, ciubotar, etc. pare să le fi pălit strălucirea de altă dată.

Portul sătenilor de ieri şi de azi

Ca toate cele de care se înconjoară şi de care se foloseşte omul de aici şi vestmintele sale, în cursul vremii, au evoluat.În vremurile de care îşi mai aduc aminte bătrînii şi din cele ce le-au mai rămas în memorie de la înaintaşii săi, cînd omul nu avea la îndemînă atîtea şi atîtea bunuri, toate vestmintele erau lucrate în casă.

Materia primă era lîna de oi, pielea de oaie, porci şi vite, inul, cînepa şi pe ici, pe acolo şi „borangic-ul”.

În fiecare casă se ţesea, se cosea, se croia, se urzea, se torcea, se scărmăna, hei şi cîte meşteşuguri în prelucrarea fibrelor de cînepă şi in precum şi lînă pentru „straie” de purtat, ţoale pentru învelit, „lăicere” şi „scoarţe” drept podoabe pentru ornarea casei de locuit. (Astfel de lăicere se mai văd şi azi atîrnînd pe pereţii interiori ai caselor şi au vechimea în jur de 100 ani).

În fiecare casă se lucrau „straele” de purtat, „zestre” pentru fete de ăritat, de la albituri şi cămăşi pînă la sumanele mari şi cojoacele pentru ierni geroase.

Bărbaţii purtau ca încălţăminte opinci şi ciubote. Încălţămintea de opinci era confecţionată de oamenii din sat, mari meşteri, de obicei, de cei mai în etate (bunici), din piele de bovină tăbăcită de tăbăcari şi cumpărată la tărg şi din piele de porc, aceasta din urmă, fără să fie tăbăcită, era prelucrată de om din producţie proprie a săteanului. Uneori, aceste opinci de porc se prezentau pe piciorul omului cu părul pe care-l purtase porcul fiind viu. Ciubotele erau confecţionate de meşteşugarii „ciubotari” de unde, unor oameni le-a mai rămas şi numele de „Ciobotaru” sau „Ciobotar”.

În aceste încălţări, care erau purtate numai iarna şi pe timp de „sloată” şi friguros, piciorul era învelit cu obiele. Împletitul ciorapilor a venit mai tîrziu.

Pe cap, oamenii purtau „cuşme” (căciuli) din blană de miel de oaie. Vara se purta pălărie cumpărată din tîrg. Din bătrîni se povesteşte că, pe timpuri, din lipsa pălăriilor, pînă au apărut acestea, se purtau şi vara căciuli. „Cuşma” (căciula) era confecţionată de meşteri „căciulari” care lucrau şi cojoace din piele de oaie pe care tot ei o argăseau. Unora dintre aceştia le-a rămas şi numele de „Cojocaru”.

Iarna oamenii purtau „berneveci”, un soi de strămoş al pantalonilor din zilele noastre, din stofă de lînă ţesută în casă, dată apoi, la „chiuă”. Tot din această stofă erau confecţionate sumanele, scurteicile şi alte straie de îmbrăcat, ce le purtau oamenii iarna şi pe timp de răcoros.

Bărbaţii purtau izmene, cămaşă cu platcă din fuior de cînepă sau in, lucrate de la „a” la „z” în casă şi fiecare gospodină cunoştea bine întreaga filieră de lucrări prin care trebuia să treacă fibra de in sau cînepă pînă să ajungă să fie îmbrăcăminte bună de purtat. Era o adevărată industrie casnică în fiecare sat.

Cămăşile, pe vremuri, erau din cîlţi şi la deschizătura de la gît aveau „bumbi” (nasturi), ci două şnururi care se înnodau închizînd astfel cămaşa la gît (şnururile se legau în „laţ” la gîtul omului). La izmene era legată o sforicică răsucită şi împletită pe o rotiţă de lemn, după ce, în prealabil, aceiaşi sforicică a fost petrecută prin această rotiţă din lemn printr-o găurică şi făcută nod, apoi, sforicica petrecută prin betelia izmanei şi ajunsă la rotiţă, era învîrtită pe după rotiţă care, era confecţionată în aşa fel ca să aibă un şănţules (scobitură) pe mijlocul muchiei rotiţei. Şi aşa, apoi, legată sforicica pentru a susţine izmana pe cel de-o purta.

Mai tîtziu, s-a folosit bricinarul pentru izmene, iar în zilele noastre, izmana se încheie cu nasturi. Pe ici, pe acolo, se mai foloseşte încă bricinarul şi acesta, uneori, este un şnur, alte ori, mai nou, se foloseşte elastic.

Încingătoarea era o curea, uneori, împodobită cu lucrătură de încrustări în pielea curelei, alteori, cu nasturi de tablă de diferite culori (galben, alb, argintiu), cureaua avînd în faţă şi „chimirul”, locaş pentru bănuţi (de se aflau cumva), lăcaş pentru şi mai ales pentru „amnar”, „iască”, „piatră de cremene” pentru scăpărat scîntei, precum şi „băşica” umplută cu „titiun” sau cum i se mai spunea şi : „tabac”.

Tot ca încingătoare se purta brîu în culori ţesut în casă din fir de lînă ţurcană rezistentă şi în mod special lucrată. Brîie le purtau şi femeile şi bărbaţii. Brîul bărbatului era mai lat decît al femeii. Ţesutul acestor brîie se lucra cu fir ales şi lucrat cu mai multă migală pentru a fi nu numai un lucru de folos, ci şi un lucru frumos, plăcut ochilor şi în ce priveşte combinaţia de culori şi în ce priveşte desenele de pe el cu o măiestrie neîntrecută lucrate. Era o adevărată emulare, care de care, să lucreze şi să înfăţişeze cît mai frumos brîul pe care l-a „ales” (l-a ţesut).

Sumanele erau confecţionate de „sumănari”, oameni pricepuţi în croiala acestor sumane ca şi în ornarea lor cu „ciucuri” şi „şireturi” la guler, la poale, în faţă la deschidere ca şi în spate cu motive din arta populară. (De aici şi numele de „Sumanar”).

Pentru vreme de iarnă şi vifor (care, pe aici, nu lipseşte), la sumane se ataşau glugi din stofe din care erau confecţionate şi sumanele. „Glugilor” li se mai spunea şi „capişaon”, (termen împrumutat şi adus în sat).

Încălţările la femei erau confecţionate din acelaş material din care purtau bărbaţii şi erau numite „opincuţe” (mai desmierdat) confecţionate cu grijă, ca lucrătură, astfel ca să arate mai „gingaş” decît „opinca” bărbatului.

Bătrînele purtau pe cap ştergare albe încheiate sub bărbie, cu un bold. Era o mare mîngîiere pentru ochi cînd veneau la biserică toate albe ca nişte lebede. În rest, se purta şi se mai poartă încă şi în zilele noastre, pe cap : bariz, castîncă, tulpan de toate culorile, berda a venit mai pe urmă aşa precum şi batista albă şi baticul.

Deasemeni, femeile, şi mai cu seamă fetele, purtau după cum se poartă şi azi, cercei în urechi, mărgele la gît (grumaz) confecţionate din sticlă colorată, inel la degetul de la mînă.

Ca îmbrăcăminte, femeile purtau fuste, de obicei, o fustă simplă, mai întotdeauna de culoare închisă„suferitoare” la tăvăleală la lucru de pe lîngă gospodărie, în casă şi la munca cîmpului. Îmbrăcămintea mare a femeii era polca, scurteica, caţaveica cu blăniţă de miel de oaie, paltonaş pe deasupra cămăşii, sumane anume pentru femei, cojoace lungi şi mai scurte (cojocele), pieptăraşe procurate de la cojocarii din tîrg (de obicei din tîrgul Siretului, ori de pe la Rădăuţi).Pe corp, femeile purtau cămăşi lungi cu poale din ţesătură de cînepă sau in – atît urzeala cît şi bătătura erau cîlţi în cîlţi fie din in, fie din cînepă, ori combinate – mai tîrziu apar ţesături fie din urzală cînepă ori in şi bătătură bumbac, fie şi din bumbac, atît urzeală cît şi bătătură. Femeile, mai purtau şi cămăşi separate de poale, şi-atunci, cămăşile erau, fie o ţesătură combinaţă in + bumbac, fie cînepă + bumbac, fie bumbac în bumbac, fie combinate cu bumbac.

Aceste cămăşi, erau cusute şi împodobite cu flori cusute cu fir de aţă colorată, (de obicei culorile, mai de demult, predominau în negru, apoi li s-au alăturat culori mai vii ca roşu, cărămiziu, galben, albastru, etc.). Se coseau aceste „flori” cu aţă colorată la cămăşi în jurul gîtului, la deschizătura de pe piept şi pe piept, pe mînecă la umeri, la capătul mînecilor de jos, la mînă şi la poalele cămăşii şi „tiv” şi uneori, cu lucru de brodat.

Tot aici trebuie notat că şi cămăşile bărbaţilor erau cusute cu flori la guler în jurul gîtului, în faţă la piept, la mînecile capătul de jos şi la poale. Acestea însă, erau diferite de cele de pe cămăşile femeilor.

Toate aceste combinaţii de ţesături erau lucrate de femei, cu predilecţie, dar şi bărbaţii concurau la munca lor. Fiecare ţesătură îşi avea şi întrebuinţarea sa : (feţe de masă, şerveţele, ştergare, batiste, marame, cămăşi pentru bărbaţi, pentru femei şi copii (aceştia din urmă, purtau destui ani din copilărie, cămăşi lungi fără izmănuţe), toată rufăria de corp, „prostire” (cearşaf), lăicere, scoarţe, macate, pînză pentru saci, etc. (frînghii, odgoane, sfori, instrumente de prins peşte, etc.).

Aproape întreaga lucrare revenea femeilor şi fetelor şi era o mare cinste pentru femeie şi mai ales pentru fetele din preajma măritişului să-şi etaleze măiestria şi bogăţia de culori pe „straiele sale” ca şi prin ţeseturile şi cusăturile din casă, ceea ce primea denumirea de „zestre”.

Vara, de obicei, atît bărbaţii, cît ţi femeile ca şi copiii nu purtau încălţări pînă la ivirea frigului, îngheţului şi a zăpezii.

Moşnegii purtau plete şi fumau din lulele (pipe). (Se considerau moşnegi şi babe în general oamenii trecuţi de vîrsta de 60 de ani). Ţigările s-au ivit hăt tîrziu după primul război mondial.

Băşica” pentru „titiun” era confecţionată din „fuduliile” de berbec sau din băşica de porc.

La fetiţe, era obicei, ca naşa, care a botezat-o, să-i dăruiască „finei” sale cercei şi tot ea să i le şi pună în urechi. Montarea cerceilor în urechi se face cu ceremonial şi chiar prilej de a se „cinsti” cumetri, cînd naşii sînt primiţi şi li se dă mare preţuire.

Naşii erau consideraţi ca dublura de părinţi a-i celui botezat.

În zilele noastre, pe lîngă vestmînteria folosită din străbuni, care, se tot răreşte, îi ia locul tot mai mult şi la bărbaţi şi la copii, dar mai ales la partea femeiască, îmbrăcămintea confecţionată „de oraş”. Sumanele şi cojoacele se văd tot mai rar, opincile mai deloc şi au rămas doar căciulile şi nici astea toate dintre acelea de care am pomenit. În case, ce să vă mai spun (îşi îngăduie povestitorul nostru un pic de „of” nostalgic după vremurile trecute …), totul a suferit o mare prefacere, mai ales în ultima vreme. Pare că nimic din ce-a fost nu mai e şi, doar sîntem pe aceleaşi locuri … Înfăţişarea interioarelor din case s-a schimbat cu totul, e de nerecunoscut.

 

Rezultă că : Opincile au dispărut cu totul şi apar cizmele de cauciuc, sandalele de cauciuc şi şoşonii pe lîngă numărul mic de bocanci şi cizme din piele.

Dispar cu totul „obielele” şi apar ciorapii de bumbac procuraţi de la magazin pe lîngă numărul prea mic – ţinînd seama de sezonul de iarnă de pe aici (în februarie, prima decadă) de ciorapi, fie procuraţi din comerţ, fie aşa cum s-a declarat : „împletiţi de mama în casă”. Această lipsă („împletitură din casă”) în mare parte, se datorează lipsei de materie primă – lîna.

Skip to content